Am fost învățați că așa trebuie, că rostul nostru se aliniază orânduirii comunității într-un fel în care armonia se perpetuează. Bătrânii, în înțelepciunea perilor albi, știau cel mai bine cum se cade a fi aranjate piesele acestui puzzle numit „căsătorie”. Dintre toate dominantele, puterea, influența și banul jucau la dublu printre variante. Tot printre ele, dansa și norocul la vedere cu indiferența. Nu interesa pe nimeni însă dacă bucuria își găsea culcușul printre rândurile aranjamentului. Nici dacă emoția exista prin apropiere. Cupidon se pare că nu pășise încă printre hotare, iar iubirea în esența ei pură era prigonită din conversațiile mature, fiind considerată încă un tabu, despre care nu se cădea să pomenești. La schimb însă, iubirea aluneca abrupt în datorie. „Copiii buni ascultă de părinți.” Un clișeu mult prea uzat și abuzat.”

It was never easy being a refugee… But a torture of the body and the mind, shaping storylines to fit in, concealing the self in the maze of a pipe dream. Just to find the peace, the one that many of us takes for granted.” Being a woman, a mother, a Transylvanian, and an expat now, she is taking the sight to the personal life experience with a social writing touch. Born in a communist regime, Simona is seriously approaching the education, while keeping hope at the highest peaks. Through her work, she is trying to bring love and humanity. mare cam acestea sunt pietrele mele de bucurie, pe care le-am așezat timid pe fundația imaginară a căsuței mele interioare. Am multe proiecte în minte, cuvinte de plămadit în povestiri de viață, printre orele realității ce încă cere socoteală facturilor de plătit, condicii de semnat și alte chestii de cotidian. În rest, viața merge mai departe, pentru că, unde există viață, există și speranță! Duminicile începeau la fel. Somnul își alunga cu greu vraja de pe față dar soarele pătrundea cu putere printre perdelele vaporoase. Mirosea a fructe coapte și a moșocoarnă. Valea ce se așeza cuminte între prunii împrăștiați dezordonat împrejurul casei, mustea a verde fraged, în timp ce firele înalte de iarbă dansau grațios la braț cu vântul. Soarele mângâia toată întinderea aceasta ce părea ruptă dintr-o filă de basme.” It was never easy being a refugee, regardless of what people might never be able to see. Displaced from your truth, running away from the shell, counting the fears over the scars and the hell. It was never easy having a bullet at your head, scattering thoughts, dreams, ideas, on the pot of shame, left behind your day by prejudices and faked games.Aşadar, poeta Simona Prilogan nu e o novice pe tărâmul poeziei, mai ales, şi merită să fie cunoscută de un public mai larg, căci versurile sale dezvăluie emoţii adânci – dragoste, durere, emoţii legate de condiţia umană, tristeţe şi uneori neputinţă. Sensibilitatea acestora emoţionează şi invită cititorul la cugetare. O lectură atentă ne scutură, ne provoacă, ne intrigă. Ce resorturi sufleteşti o îmboldesc să scrie Ochi de poveste? Ne punem întrebarea : este oare „povestea aceasta” iniţierea în actul creaţiei? Se eliberarează Simona Prilogan de noapte, de tot ce e nor, de sumbru, de „iarnă târzie” şi se abandonează în vers? Aşa se pare. Şi reuşeşte „să-şi poarte lumina-n firesc”, aşa cum mărturiseşte în poezia ce deschide volumul, Mănuşă pe vânt şi să dea aripi speranţelor.

Dacă este să vorbesc despre mine, găsesc greu îmbinarea perfectă de cuvinte care să mă reprezinte pe de-a-ntregul. Mai ales atunci când vorbim despre mediul scriitoricesc în care am nimerit mai mult sau mai puțin întâmplător.Se ia dorul, încet, să nu-l doară, se cuprinde în brațele timpului; se reazămă sufletul pe un ochi catifelat de stea. Se așează dorul în palmele Universului, în dansul precipitat al timpului. Îmbrățișare caldă între stele arzătoare și licăriri de secunde. Îmbrățișare caldă între chemări telurice, frânturi de gânduri rupte între drumuri nesfârșite. Oameni și lumini, trenuri, gări, aeroporturi, aterizări și decolări. Se ciocnesc de valurile realității, se sparg în mii de frânturi. Rămân aceeași oameni. Doar luminile roiesc în timpuri peculiare, și răsfrânge dorul în umbre întunecoase, târându-l între trenuri și gări, aeroporturi, aterizări și decolări.”

Moara încetase de mult să își mai scrie povestea, dar reminiscențe hoinăreau printre amintiri. Cosânzenele de altădată încă încingeau hora pe cărarea ce ducea către moară. Era atât de multă magie scăldată între razele de soare ce se pierdeau printre crengile prunilor. O bucurie scrisă de intensitatea emoţiilor pe fila timpului, printre petalele pline de culoare ale florilor ce zâmbeau a prospețime. Era viață și voință în fiecare celulă, în fiecare clipă. Și oamenii... Glasurile, cuvintele, accentul, bunăvoința, privirile pline de înțelepciune și blândețe. O lume întreagă, condensată în imagini peculiare, printre secundele realității de odinioară. Și mai era ceva. Era Tihna. Curată și sfântă. Tihna ce își înălta cântecul în surdină, plutind peste toate neputințele lumii, lăsându-și brațele într-o divină îmbrățișare a universului. Pace și liniște. Lumină și împăcare. Așa începeau toate duminicile.” From poetry I have never gone. I only borrowed some mornings from the sunflowers and listened to their songs. The breeze brought sentences from far away, a mystic world displaying in my heart. Sound of love, aromas, colours, emotions. They were gathering at the gate of my mind, so I invited them in my inner world and together have created a genuine poetic space. A Simonic one. For returning the mornings to eternity. As we celebrate our togetherness, I invite you too for a cup of emotions and poetic thoughts poured between the lines .” – Simona Prilogan, Carving MagicE multă toamnă în versurile Simonei Prilogan. E poate toamna din Londra sau din Nottingham, unde aceasta a trăit, care-i umezeşte poezia. Sau e sufletul poetei care lăcrimează şi în care plouă cu tristeţile unei existenţe condamnate la dragoste, dor, durere. Dar se întrevede şi speranţă printre toate picăturile de ploaie şi printre nori, toamnă şi iarnă: De destinaţia finală e vorba, dar aceasta poate fi înlocuită cu orice destinaţie – Simonei Prilogan nu îi este frică. Niciun moment nu ne întâlnim cu frica în versurile sale, căci poeta nu-i acordă niciun loc. Doar lupta are o justificare în ochii acesteia. Aceasta e continuă şi determinată – „lupta crâncenă ce începuse a muşca din inocenţa unui vlăstar”. Înţelegem această luptă şi această determinare din însăşi traiectoria vieţii Simonei Prilogan, poveste pe care ne-a trimis-o, care impresionează prin voinţă împletită cu chemare, aşa cum poezia ei se remarcă printr-o împletire de tristeţe, nostalgie şi speranţă, şi pe care vă invit să o citiţi mai jos: